Rituri de dragoste şi ură 19

Ce bun fusese-aseară Dumnezeu,
te făurea ca să nu-mi fie greu,
îţi dăruise vreascuri şi chibrit
să-mi luminezi destinul asfinţit
şi te fixase, la-nceput de iarnă,
durerile prin tine să se cearnă.
Şi eram trist, şi eram fericit,
văzînd cîtă lumină a irosit
să te clădească aşa, crin de amintiri,
înveşmîntată-n rouă şi priviri.
În zilele de marţi clădeam în gînd
psalmi de gutui şi candele de vînt
şi ode fistichii, şi sfinţi de seu,
să te ferească, îngere al meu,
de-oraşul ăsta scufundat în ceaţă,
de vîntul orbitor de dimineaţă,
şi mai ales departe să te ţină
de umbrele ce dănţuiesc în tină.
Speram, poate mai sper încă şi-acum,
să ne-ntîlnim cîndva pe-acelaşi drum
tu fum, eu suflet bleg de scorţişoară
am fi rămas aşa pînă spre seară
sorbind absint şi depănînd ispite
din trupurile noastre istovite.
Am fi surîs apoi de despărţire
şi ne-am fi dăruit, ca amintire,
o zi de marţi, geroasă şi albastră,
precum fusese toată viaţa noastră.

Ce bun fusese-aseară Dumnezeu
te făurea ca să nu-mi fie greu...