Rituri de dragoste şi ură 15

Părăsisem oraşul ca şi cum părăseam
umbra chipului tău risipită pe geam,
umbra trupului meu ce apune în tine,
uliţa presărată cu tăceri şi lumine,
trei cuvinte cretine care şi astăzi dor,
holul alb, ce miroase doar a noapte şi-a clor,
toamna-n care, odată, mă-nvăţai să zîmbesc,
crinii mov, plini de rouă, ce în suflet îmi cresc,
le lăsasem pe toate risipite uşor
precum lasă copiii amintiri pe covor
şi zîmbeam fab, tu ştii cum zîmbeşti uneori
cînd ţi-e silă de moarte de îţi vine să mori
încercînd să mă mint, încercînd să mai sper,
că există în mine o fărîmă de cer
unde îngerii tăi s-ar simţi ocrotiţi,
unde-n nori aburinzi dorm motani fericiţi,
o fărîmă albastră pentru cel care vrea
să păstreze sub ploape partea vie a mea.

Părăsisem oraşul ca şi cum părăseam
umbra chipului tău risipită pe geam...