Power Trip Ballad (2)

fab, Dumnezeu este anotimpul acela cînd plouă şi stai la mansardă şi bei ceai cu nume japonez.

Sol Gabetta cîntînd Bloch şi cartea aia pe care-o ţii pe genunchi şi pe care o deschizi aşa, la întîmplare, ca să scapi de toţi. De toate. De tot. Secunda în care ştiu că sunt frumoasă şi zilele în care pictez fluturi, felul tău timid de a recita poezii cu dovleci şi modul meu peltic de a săruta. Toţi sfinţii în care nu am încredere, camera cu gutui şi Ea cînd mă minţea că nu există moarte.
Este biletul pentru un concert David Darling, primul fulg de nea pe care îl iubeşti doar pentru că ştii că apoi vine ceva care te îngheaţă, ziua de joi fără să-ţi spun bună dimineaţa şi filmele triste pe care le văd cu Anna, ştii tu, date pe mute, ca să putem în voie inventa replicile personajelor în timp ce sorbim uzo.
Uneori sunt atît de convinsă de toate astea încît surîd şi nu mai există nici un strop de silă şi sunt gata să iau totul de la capăt. Atunci în caietul meu studenţesc inventez rugăciuni pentru cei pe care nu-i cunosc şi desenez motani lungi şi blegi şi graşi ca să aibă cine să mă aştepte cînd ajung acasă.
Apoi închid ochii şi mă las să alunec în oraş ca pe un tobogan şi repet în gînd tot ce ţi-am scris eu aici.
Iar seara îmi jur că dacă toate astea nu există o să cred în tine.