Mă învăţai să spun rugăciuni
era felul tău de-a crede-n minuni
era felul tău de-a crede că zbori
„în rugăciuni nu poţi niciodată să mori“
îmi spuneai şi poate aşa şi era
şi-nvăţam rugăciuni să salvez lumea ta
şi tîrgul de miercuri, şi melcii cei trişti
spuneam rugăciuni ca să ştii că exişti
şi că, într-un fel, ne rugăm zi de zi
sperînd să mai fim înc' o dată copii
momind cu ceai mov roiuri mari de furnici
momind cu-amintiri tacticoase bunici
ce pun pe noptiere şerbet de căpşuni
– era felul lor de-a crede-n minuni...

Învaţă-mă să cînt... să zbor...

vara oraşul ăsta miroase a clor
şi uneori, aşa, printre nori,
Sfinţii împrăştie maci şi culori
aşa că mă învaţă să mint... să tac...
aici toate-n minciuni şi tăceri se prefac
mă pot ascunde uşor de o să mă-nveţi
cum răvăşesc zarea caleşti cu poeţi
ce sorb ceai de mure şi de portocale
şi-apoi scriu poeme pe coapsele tale
mă-nvaţă să cînt deci... mă-nvaţă să mor
o să cumpăr cai ageri, o să-ţi fie uşor
din şeaua de abur să fluturi batiste
pentru melcii cei mov, pentru fetele triste
ce-n trenuri bătrîne suspină de dor
cînd vara oraşul miroase a clor...

Sînt obosit dragule, obosit...
Mă uit la filme vechi, cu Toto şi Fernandel, filme de care nici naiba nu mai ştie...
Aseară, aşteptîndu-l pe Horaţiu, priveam regizorul tehnic cum potriveşte pe scenă bastonul subţire, din lemn de bambus, ochelarii ăia de plastic, cu mustaţa falsă prinsă şui, cu sîrmă, de nasul roz, cele două sticle înfăşurate în ziar... Ba chiar, aşa, de probă, tipa a tras oleacă şi cu revolveru' că se temea să nu păţească exact cum s-a întîmplat data trecută de n-a vrut să păcăne al dracu' şi a trebuit să tot tragă şi să tot tragă de s-a dus dracu' taman momentul final, ăla al sinuciderii...
Coridorul mirosea a friptură, maşiniştii, refugiaţi într-o cabină, scoteau dintr-un borcan imens castraveţi muraţi aşa cum scotea Iosefini din jobenul ăla al lui miraculos panglici şi iepuri şi porumbei, sufleorul făcea glume porcoase cu cabinierele, şi-n atmosfera asta de piaţa Matache a apărut el, Hora, dînd de-a dura, în faţa lui, un zîmbet trist, trist, trist...
Aşa am urcat la cabină, cu zîmbetul ăsta amar înaintea noastră, el a deschis uşa, şi - dacă stau bine să mă gîndesc - cred că mai întîi pe el l-a salutat Nikita Ivanici înainte de a ne băga pe noi în seamă, de a mă întreba care era scorul la tenis (habar n-aveam), înainte de a coborî apoi în sală.
Vezi tu dragule, nu aş fi rămas, mai văzusem piesa chiar la premieră, acum vreo 4 ani, dar m-am simţit atît de singur atunci, atît de singur, doar eu şi bolile mele, încît ei, aşa cum erau în cămăruţa aia, înainte de a intra în scenă, îmi păreau aşa, ca nişte fraţi, singurii care ar mai fi putut să mă ţină treaz pînă apari, pînă apari...
Tîrziu, cînd s-a terminat, ştii, ţi-am dat de veste şi am ieşit aşa, cu tine la ureche şi-n inimă, pornind înapoi acasă, povestind în gînd tot ce revăzusem, amintindu-mi ce simplu e să fii curat, să te bucuri de ploaie, să ştii să asfinţeşti şi să pierzi frumos, chinuindu-mă să dau de-a dura, în faţa mea, respiraţia mea şubredă, şubredă, şubredă...
Nici nu ştiu de ce îţi scriu toate astea acum...
Poate fiindcă plouă...
Poate fiindcă m-a dat puţin peste cap ultimul rînd din programul de sală ce zace, uite, pe biroul meu, şi care-mi şopteşte că, da fab, ai dreptate, „principalul e să fim drepţi, restul vine de la sine.“
Poate fiindcă acum mă uit la filme vechi, cu Toto şi Fernandel, filme de care nici naiba nu mai ştie...

El vindea ploi pentru fustele ei înflorate
Burgul mustea de fluturi, de crini şi păcate
şi era vară, şi era seară, şi erau mii de nori
bătrînul din parc torcea din flaut culori
şi eleve pepit lansau pe apă bărci din carnete de note
pîn' lacul se umplea de miliarde de flote
pline de amintiri şi-amintiri şi-amintiri
el vindea atunci ploi pentru foste iubiri
şi pentru toţi cei ce mîine începeau să iubească
d-aia burgu-ntreg începea să vuiască
atunci cînd el se ivea, atunci cînd
ploile lui se-mplîntau ca un fulger în gînd
pentru că toţi ştiaţi, şi tu, şi el, şi noi
că, uneori, ne e silă de soare şi-avem nevoie de ploi
ploi pentru zorii zilei de mîine sau pentru cînd
cei ce îţi numără anii la colţ de stradă te vînd
uneori da, avem nevoie, avem nevoie de ploi,
să ne mai spele, să ne mai umple, să nu vedem cît de goi
defilăm prin lume, cît de aspru iubim
ploi ca să-nvăţăm să tăcem, să-nvăţăm s-asfinţim
cînd sînul tău roz miroase a măr şi a scorţişoară miroase
şi a lapte proaspăt revărsat, ca un nor, peste case
avem nevoie, avem nevoie de ploaie
de amintiri violet transformate-n puhoaie
ce se scurg încet, pe ziduri, şuvoi
şi tu ştii asta dragule, în tine e-aromă de ploi
aşa că poartă fustele înflorate rotocol peste burg
el pentru tine vinde ploi, pentru tine-n amurg
el norii adună rostind rugăciuni
pentru că ai nevoie de ploi, de iubiri, de minuni
aşa că poartă fustele înflorate rotocol-rotocol
şi lasă sufletul tău colorat, de mongol,
să flaneze pe uliţi, să flaneze prin vis
el o să fie mereu acolo fiindcă aşa ţi-a promis
şi ploi pentru tine mereu dacă vrei va avea
hai, uite, dă-i mîna, pofteşte-l în camera ta
şi pune-i undeva bine şi norii şi trupul şi rana
aşează-i uşor, pe spătarul scaunului, haina
şi lasă-l să doarmă apoi, să viseze îl lasă
o să se simtă în camera ta aşa, ca acasă
şi tu vei dansa, vei dansa, vei dansa
cînd ploaia şi noaptea încet pe oraş vor cădea.

Ea iubea norii... era atît de frumos...
Se trezea în zori şi pornea lin,
dansînd,
colindînd burgul pe jos
adulmecînd aburul lăptos ce tot defila
ea trăia cu ochii pe cer
uneori îmi spunea:
uite fab, vezi tu, vezi,
plouă blînd şi uşor
fiindcă norii mei mov nu-s decît un covor
şi, de vrei să păşeşti, uite, poţi să păşeşti
n-ai nevoie de aripi, e de-ajuns să priveşti
şi să ştii că deasupra sînt doar nori de asfalt
iar de simţi că miroase în tine a nard
trebuie să te-opreşti, bulevarde de fum
îţi presară pe glezne amintiri de parfum
e de-ajuns, fab, de vrei
uite, este de-ajuns
să mă prinzi doar de mînă
ca să ai un răspuns
fiindcă, uite, vin ploi şi vin clipe şi ani
cum vin peste ocean stoluri de cormorani
şi vin nopţi peste noi
şi tăceri vin şuvoi
şi nimic n-ar putea să aducă-napoi
zorii zilei de azi,
norii zilei de ieri
fiindcă tot ce ai, fab, este tot ce oferi
asta m-a învăţat sufletul meu ceţos...

ea iubea norii...
simplu.
şi atît de frumos...