
Sînt obosit dragule, obosit...
Mă uit la filme vechi, cu Toto şi Fernandel, filme de care nici naiba nu mai ştie...
Aseară, aşteptîndu-l pe Horaţiu, priveam regizorul tehnic cum potriveşte pe scenă bastonul subţire, din lemn de bambus, ochelarii ăia de plastic, cu mustaţa falsă prinsă şui, cu sîrmă, de nasul roz, cele două sticle înfăşurate în ziar... Ba chiar, aşa, de probă, tipa a tras oleacă şi cu revolveru' că se temea să nu păţească exact cum s-a întîmplat data trecută de n-a vrut să păcăne al dracu' şi a trebuit să tot tragă şi să tot tragă de s-a dus dracu' taman momentul final, ăla al sinuciderii...
Coridorul mirosea a friptură, maşiniştii, refugiaţi într-o cabină, scoteau dintr-un borcan imens castraveţi muraţi aşa cum scotea Iosefini din jobenul ăla al lui miraculos panglici şi iepuri şi porumbei, sufleorul făcea glume porcoase cu cabinierele, şi-n atmosfera asta de piaţa Matache a apărut el, Hora, dînd de-a dura, în faţa lui, un zîmbet trist, trist, trist...
Aşa am urcat la cabină, cu zîmbetul ăsta amar înaintea noastră, el a deschis uşa, şi - dacă stau bine să mă gîndesc - cred că mai întîi pe el l-a salutat Nikita Ivanici înainte de a ne băga pe noi în seamă, de a mă întreba care era scorul la tenis (habar n-aveam), înainte de a coborî apoi în sală.
Vezi tu dragule, nu aş fi rămas, mai văzusem piesa chiar la premieră, acum vreo 4 ani, dar m-am simţit atît de singur atunci, atît de singur, doar eu şi bolile mele, încît ei, aşa cum erau în cămăruţa aia, înainte de a intra în scenă, îmi păreau aşa, ca nişte fraţi, singurii care ar mai fi putut să mă ţină treaz pînă apari, pînă apari...
Tîrziu, cînd s-a terminat, ştii, ţi-am dat de veste şi am ieşit aşa, cu tine la ureche şi-n inimă, pornind înapoi acasă, povestind în gînd tot ce revăzusem, amintindu-mi ce simplu e să fii curat, să te bucuri de ploaie, să ştii să asfinţeşti şi să pierzi frumos, chinuindu-mă să dau de-a dura, în faţa mea, respiraţia mea şubredă, şubredă, şubredă...
Nici nu ştiu de ce îţi scriu toate astea acum...
Poate fiindcă plouă...
Poate fiindcă m-a dat puţin peste cap ultimul rînd din programul de sală ce zace, uite, pe biroul meu, şi care-mi şopteşte că, da fab, ai dreptate, „principalul e să fim drepţi, restul vine de la sine.“
Poate fiindcă acum mă uit la filme vechi, cu Toto şi Fernandel, filme de care nici naiba nu mai ştie...